IN VALTORILE NEPUTINTEI

       N U – I    T I M P

Nu-i timp de lucruri mărunte

Când poate un cuvant să te schimbe

Şi un bob de credinţă să mute un munte

Când lumea capcane îţi întinde.

Nu-i timp să refuzi azi chemarea

Căci mâine nu şti ce vei fi

Ai şansa iubirii cât marea

Crezând, cu Isus poţi să fii.

Nu-i timp de pierdut, cât lumină

Mai este pe uliţa ta

Cât încă ţi-e mintea senină

Primeşte-L pe Isus, nu îl refuza.

Nu-i timp chiar de iţi pare că este

Şi lumea in culori de colant vioriu

Te cheama, te minte, te ademeneste,

Vino acum, ascultă, cât nu e prea târziu.

Nu-i timp de taclalele lumii

Când Domnul te cheamă să ieşi din Sodoma.

Nu vrei sau n-o poţi preţui

Consideri că toate vor fi tot mereu aidoma?!

Nu-i timp de risipă

Când trebuie să strângi

În zborul tău scurt de o clipă,

Ca apoi să n-ajungi să disperi şi să plângi.

 SPERANŢA  UNICĂ

Din mulţimea dorinţelor bune

Nu a rămas mai nimic în final

S-au pierdut rând pe rând fără urme

Tot ce părea valoros şi banal.

Iar acum sunt sărac. Aşa simt,

Pentru că am crezut în iluzii deşarte

Nu am crezut în cuvântul cel sfânt.

Într-un timp îl dădusem de-o parte.

Dar acum sunt convins c-am greşit

Şi nu ştiu de-ai să vrei să mă ierţi.

Vin acum ca un fiu rătăcit

Vreau Isuse, să te-nduri să mă cerţi

Ştiu că Tu mă cunoşti mult mai bine

Decât eu, cel ce cred că mă ştiu

Doar Tu poţi să mai schimbi răul în bine

Azi, acum, cât nu e prea târziu.

Ştiu că poţi, dacă vrei să mă ierţi

Şi să-mi dai tot ce ştii că-mi lipseşte

Şi chiar azi paşii mei sa-I indrepţi

Spre iubirea ce-i sfântă şi unică este.

Doar la Tine mai pot azi spera.

Ştiu că Tu poţi să-mi dai singur iertarea

Şi nimica din lumea cea rea

Nu poate, nu poate opri dragostea Ta cea mare.

TU  SINGUR  PLÂNGI

Tu singur plângi şi azi, Isuse

Pentru că oamenii nu simt

Poverile de Tine duse

Căci s-au dedat la ascultarea

Acelora ce-acum ii mint.

Tu singur plângi, căci ştii prea bine

Ce îi asteaptă-n veşnicii

De-au rătăcit calea cea dreaptă

Doar chinul veşnic îi aşteaptă.

Tu plângi că ei nu vor să lase

Nimic din ce ei cred că au

Doar vicii, patimi şi păcate

Şi pironiţi în ele stau.

Tu singur plângi şi azi, Isuse

La porţi cu inimi împietrite

La cei ce diavolu-i seduse

Şi-acum au suflete-nrobite.

Tu singur plângi şi-i chemi pe nume

Să lase efemerul drum

Ei nu-nţeleg a Ta minune

Şi umblă-n rătăciri acum.

Tu singur plângi acum, Isuse

Pentru că ei n-au înţeles

Durerea suferinţei duse,

Drumul pierzării l-au ales.

VIS  NEÎMPLINIT

Am cunoscut un om ce visa

Că într-o zi după ani de efort şi de chin,

Va putea în sfârşit să respire în tihnă,

Să învingă potrivnic destin !?!

Dar, n-a fost să fie aşa.

O boală cumplită veni ca o stea,

Un sol nedorit l-a cuprins,

Făcându-l să zacă întins.

Privirea-i agilă şi plină de viaţă

S-a şters ca un nor printre vârfuri de munţi.

Tăcerea pe buze-i îngheaţă

Iar grija i s-a scurs printre perii cărunţi.

Vorbea cu un fel de sfială

Şi totuşi spera neîncetat,

Că e doar o stare trecătoare

Şi că nu va fi pe veci încătuşat.

Cu fiecare clipă, care

În fiecare zi ce îi trecea,

Simţea de lume o îndepărtare,

Mai mult se apropia de stea.

In încercarea lui de disperare

Să-nvingă solul nedorit,

Se străduia fără-ncetare

Să nu se lase copleşit.

Dar într-o clipă grea a nopţii,

Cutremurul final veni

Cu mare zbucium trecând pragul morţii,

Privind la cei din jur, îi părăsi.

Acum, se pune întrebarea,

Ce a mai rămas din ce-a sperat?

De fapt, la ce a fost bună alergarea?

Dacă-n final pe toate le-a lăsat.

Ce vis! De fapt, a fost coşmar

Trecând dezlănţuit hotar

Spre-o lume pentru care nu s-a pregătit,

Un labirint necunoscut şi infinit.

Un gol imens este acum visul.

Ce a părut cândva frumos.

Acuma nu-i decât abisul,

Căci şi regretu-i de prisos.

L O G O S

Imi par neînţelese

Mulţimea de cuvinte

Ce le ascult adesea

Deşi-s spuse fierbinte.

Deşi sunt bine spuse

Eu mai degrabă cred

Că-s taine multe-ascunse

Şi cred mai mult ce văd.

Credinţa în cuvinte e un miraj, o taină

Căci viaţa e o minte

Şi tot ce o compune

Ascunse-s sub o haină.

Ce stranie şi-ascunsă

E a vieţii taină

Ce noi percepem astăzi

Prin simţul papilar.

Este un joc de-o clipă

Este-o imensă taină

Ce se repetă ciclic

Şi-apoi revine, iar.

Căci moartea-i doar schimbarea

Naturii ce ne poartă

Cu o altă-nfăţişare

Spre o altă nouă poartă.

Cuvântul e lumina,

Esenţa Insăşi este

Doar Cel ce dă lumina

Vieţii porunceşte

Iar noi suntem copiii

Poruncii din Lumină

Şi doar prin răzvrătire

Ne-am reîntors în tină.

De ce nu intelegem

Profundul sens de-a fi?

Si staruim cu mintea

Mai multe de a sti.

E un raspuns in sine

Lasat de Creator

Ca omul sa traiasca

Perpetuum calator.

Cuvântul e viaţă,

Iar viata e lumină

Stiinta e puterea

Ce lumineaza viata

Iar daca n-am puterea

Sa inteleg cuvantul

Raman cu mangaierea

Pe care-o poarta gandul:

Acela de fiinta

Creata prin cuvant

Sa lupte sa traiasca

Pe-acest ostil pamant.

Si-n lupta cu credinta

Viata sa dobandeasca

Caci nu-i decat o cale

Ca sa ajungi in rai.

Pe Isus calauza

de-a lungul vietii tale

Si sfetnic si lumina

Numai pe El sa-L ai.

In rest, e nestiinta,

E ura, crima, iad

Cei fara-ntelepciune cu mintea-ntunecata,

In cursa-aceasta cad.

Pierduti pe totdeauna

De cel rau stapaniti

Nu vor primi cununa,

Vor fi in veci osanditi.

Caci n-au crezut Cuvantul

Desi l-au cunoscut

In nepasare timpul

Traind, l-au petrecut.

Acum doar focul Ghenei ramane partea lor

Parerile de rau sunt fara de temei

Caci vesnicia-i lunga

In focul arzator.